Aberaţii

În timp ce scriu asta o puștoaică plictisită mă sună alternativ de pe număr privat și numărul ei, sperând că o să răspund la telefon și-o s-o distrez. Sau c-o să ne împrietenim, cine știe, fiindcă între apeluri îmi dă mesaje în care mă roagă, în felul ei agramat, să-i răspund când mă sună sau măcar să-i dau un sms înapoi și să-i spun câți ani am sau cum mă cheamă. Ce drăguț, mi-am zis când am văzut asta. Puștoaice care mă stalkeresc prin telefon n-am avut până acum și nici oameni atât de dornici să vorbească cu mine.

Partea nașpa e că face treaba asta încontinuu de aseară, de când i-am răspuns prima dată și a cerut cu Răzvan, iar când i-am spus că a greșit numărul m-a întrebat câți ani am. I-am închis atunci fără să-i răspund la întrebare, dar a continuat să mă sune, iar între apeluri fără răspuns mi-a dat mesaje în care mă ruga frumos, pe cât de frumos poate un copil de...bănuiesc..vreo maxim 10 ani, să-i răspund când mă sună. După alte 6 apeluri și 3 mesaje s-a prins că-i știu numărul, așa că nu s-a mai sinchisit să treacă pe “anonim”. Azi toată ziua am încercat s-o ignor, ba chiar am botezat-o sPam dintr-un impuls de umanitate, tot sperând că se plictisește, rămâne fără credit sau măcar fără baterie după atâtea apeluri și sms-uri.

Numai că oricât îmi place mie să fac pe inabordabila, la un moment dat azi am clacat, i-am răspuns și am rugat-o să nu mă mai sune. A insistat însă să știe cum mă cheamă. I-am închis imediat după, dar asta n-a făcut-o decât să revină și mai în forță cu mesaje și apeluri. A doua oară când i-am răspuns, exasperată de insistențe și de propru-mi telefon, m-am răstit la ea și-am amenințat-o că o să-i raportez numărul și o să i-l închidă ăștia de la Orange. De data asta mi-a închis ea mie. Credeam c-am speriat-o, dar după doar vreo 10 minute s-a îmbărbătat și a sunat iar. De atunci sună într-una. Am 6 apeluri deja și două mesaje. În ultimul spune “tu da macar spunemi cati ani ai si cum te cheama te rog foarte frumos”.

Dilema mea cea mai mare în momentul ăsta e de ce părinții lui sPam au preferat să-i cumpere un telefon și să plătească în fiecare lună costul împrietenirii ei forțate cu oameni din spatele unor numere de telefon formate aleatoriu (deși la ce număr de telefon simplu am mă îndoiesc că sPam știe să numere mai departe de 4)când un calculator amărât cu Sims pe el sau hai, o păpușă ar fi fost o investiție cu mult mai bună. Chiar și presupunând că un calculator ar fi atât de scump încât un părinte care vrea să arate ce șmecher e copilu’ lui să nu și-l poate permite, asta tot nu justifică de ce sPam nu citește o carte în loc să sune necunoscuți care îi pot face rău (de exemplu, eu una sigur am traumatizat-o pe fată, refuzându-i ceva ce vrea cu atâta insistență). Pe de altă parte însă aproape că mă bucur să cred că n-are calculator și de-aia sună oameni cu care să se împrietenească – cine știe ce poze făcute cu telefonul în baie, educată de ce vede la televizor, ar uploada pe net.

Totuși, în momentele în care nu mi se mai luminează ecranul telefonului condamnat să stea pe silențios până se plictisește sPam, nu pot să nu simt un pic de milă pentru ea. Cât de ghinionist să fii să suni la întâmplare și să dai peste un om care să nu-ți spună câți ani are? În ce lume trăim, nene..

P.S. 9 apeluri, două mesaje.

credit poze: CartoonStock

Zilele trecute mă certam cu o prietenă foarte bună (pentru prima dată de când ne ştim) pe tema gripei porcine. Era foarte speriată crezând că e foarte posibil să aibă, mai ales după o vizită la spital, unde doctorii au pus-o să semneze o declaraţie pe proprie răspundere şi-au trimis-o acasă, unde să stea izolată câteva zile. Reacţia mea, diferită de una liniştitoare cum ar trebui când cineva drag e posibil să fie (grav)bolnav, a fost să-mi spun părerea despre ideea haotică de gripa porcină, aviară sau boli gen a vacii nebune şi oamenii (slabi) predispuşi să fie atinşi de paranoia în masă.

Sperietura prietenei mele însă era mai mult decât justificată, după un weekend petrecut alături de ăia „40 din Sinaia” (despre care ştie mai multe cine se uită la tv, că eu habar n-aveam), o colegă de-a ei internată şi diagnosticată pe motiv de gripă porcină şi alte două trimise acasă cu tratament. Ce nu e însă justificată e nebunia generală pe tema gripei, alimentată din toate părţile încât panica îi ajunge până şi pe ăia aparent cel mai greu de convins.

Chiar azi am văzut o băbuţă cu mască în troleu şi câţiva puştani, pe la universitate, cu masca accesorizată la eşarfă. Am auzit de la prieteni că în staţiile de metrou mascaţii sunt mult mai mulţi. Ca să mă informez ce-i cu isteria generală am deshis televizorul şi-am dat peste declaraţia absolut stupidă a ministrului sănătăţii. O informare mai în amănunt a dus şi la o firmă producătoare de vaccinuri, iar per total, deşi-s abia la începutul studiilor (şi practicilor) în domeniu, la a identifica o campanie de comunicare, (dez)informare şi mobilizare a populaţiei scăpată cu totul de sub control. Fiindcă a-i subestima pe români cu privire la paranoia de care-s în stare e o greşeală imensă.

Pe mine una mă amuză rău oamenii cu măşti pe nas şi pur şi simplu mă fascinează panica şi haosul creat în societate. Ideea de a manipula în masă atâţia oameni şi a băga frică în ei profitând de spiritul de turmă, proasta informare şi imaginea proastă a sistemului sanitar, “îndulcită” de caracterul global al întregii poveşti sună foarte bine pentru ăia care stau de cealaltă parte a baricadei. Ba chiar ne învaţă o chestie – două despre cum se face treaba.

De la prietena mea am aflat că amica ei internată şi diagnosticată cu gripă porcină a petrecut vreo 5 zile în spital degeaba, analizele arătând că-i perfect sănătoasă. Celelalte două amice ale ei, la fel ca şi prietena mea, n-au nimic. Poate doar greaţă faţă de doctorii români care le-au panicat spunându-le că sigur au gripă porcină, dar care le-au trimis acasă să stea izolate, punându-le însă să semneze declaraţii că-n cazul în care păţesc ceva, e pe propria lor răspundere.

O să urmăresc curioasă cum decurge nebunia, o să ascult în continuare oamenii “drob-de-sare” şi-o să continuu să număr oamenii cu măşti de pe stradă şi-o să-mi notez conştiincioasă, chiar dacă printre strănuturi şi secreţii nazale apoase, modalităţile prin care se bagă spaimă-n populaţie. Cine ştie când o să-mi fie de folos.

Zilele astea am descoperit, mai clar ca până acum şi aplicat pe un eşantion de oameni relativ egali, că avem tendinţa să scoatem la suprafaţă ce e mai bun din oamenii care ne plac pe noi şi ce e mai rău în ăia pe care îi placem noi. Că atunci când placi pe cineva şi te place înapoi descoperi şi bune şi rele nu e un secret pentru nimeni, dar nu vorbim aici de chestii gen iubire şi relaţii, ci pur şi simplu despre plăcut oameni şi personalităţile lor.

Eu una, mai realistă din fire şi mai atentă cu liniştea mea sufletească, de obicei mă feresc de dezamăgiri pornind cu aşteptări foarte mici de la oamenii pe care-i cunosc. Asta îmi permite să mă detaşez fără nici un stres de oamenii care-mi sunt indiferenţi, să am un rânjet imens pe faţă o zi întreagă când descopăr pe cineva cu-adevărat excepţional sau să nu mi-o iau prea rău în freză atunci când realizez că oamenii nu sunt ce par a fi. Poate de-asta, oamenii care mă plac pentru ce şi cum sunt (şi pe care de multe ori nu-i înţeleg) tind să îmi arate mai des sau mai mult cât de mult le-am greşit având aşteptări aşa de limitate de la ei şi-mi aduc în faţă dovezi, gesturi, vorbe sau timing-uri perfecte care să-mi aducă aminte că oamenii super tari se ascund sub măştile cele mai puţin suspicioase.

Pe de altă parte, din când în când îmi mai plac şi mie oamenii, așa pur și simplu, și de obicei persoane cu care n-am nici o treabă și față de care distanța e oricum mare. Partea drăguţă atunci când mi se mai întâmplă să plac oameni e că nu o spun public şi nici să mă dau de gol în vreun fel. Asta îmi dă posibilitea să îi observ şi să înţeleg care-i motivul rațional pentru care mi-au plăcut, fiindcă dacă nu-i rațional motivu', de obicei nu plac omul cum trebuie – adică fiindcă m-a impresionat cu ceva, fără să fi făcut-o intențonat.

Nu plac oamenii care-mi plac cum trebuie de obicei atunci când ii judec după standarde (de obicei înalte) ale altora și nu mai apuc să trec prin propriile filtre personalitatea cuiva etichetat "de plăcut" de alții în a căror părere am încredere. Ce e oarecum frustrant e că atunci când realizez cât de greșită e eticheta pusă, nu mi-e clar pe cine ar trebui să mă supăr mai tare: pe unii care n-au știut să judece corect un om, pe mine, că iau niște opinii deja mestecate și mă trezesc cam dezamăgită de rezultat sau pe respectiva persoană, că nu e-n stare să se ridice la nivelul părerii bune pe care o are lumea despre ea.

Noroc că dilemele astea se uită și se duc pe Dâmbovița ca niște vaporașe din hârtie atunci când ai în jur oameni care te plac sau te accept (suportă) fără să-și pună întrebări despre motivul pentru care te plac, indiferent cât de aiuritoare ți-e mintea și predispusă la aberat pe tema “a place cum trebuie”. În definitiv, adevărul e că nu trebuie să placi, iar dacă te hotărăști să o faci, probabil n-ar trebui să existe modalități corecte sau greșite și deci nici orgolii nevoite să recunoască dățile în care au apreciat greșit un om relativ mișto. Asta nu face, însă, mai puțin greșit ce spuneam la început: că avem tendinţa să scoatem la suprafaţă ce e mai bun din oamenii care ne plac pe noi şi ce e mai rău în ăia pe care îi placem noi.

CartoonStock

Zilele trecute, după ce-am închis telefonul la care vorbisem vreo oră cu o prietenă foarte bună, mi-am dat cu stupoare seama că povestisem numai și numai despre mine, ce-am mai făcut și cu ce probleme existențiale mă confrunt recent. Ce m-a surprins cel mai tare a fost că de obicei, de fapt aproape dintotdeauna, prietena cu care tocmai discutasem era aia care-mi spunea o grămadă de tâmpenii, cât timp eu ascultam cuminte și dădeam sfaturi geniale, iar despre problemele mele nu prea vorbeam, fiindcă asta ar fi însemnat, evident, să recunosc că le am. Concluzia, aproape imediată, a fost că ar trebui să scriu mai des pe blog. : P

Așa se face că de azi îmi propun să aberez mai des pe-aici, într-o formă sau alta, mai mult sau mai puțin coerentă, dar suficient de subiectivă încât să nu mă mai surprind povestind, ore-n șir, despre nimicurile care mă enervează, mă stresează sau mă fac să zâmbesc zi de zi. Nu c-ar fi ceva rău în asta, doar că nu-mi plac oamenii care vorbesc mult la telefon (și care nu-s prietenii mei, se-nțelege)

Și apropo de zâmbete, în fiecare zi am parte de ele, de la necunoscuți. În unele zile unii-mi fac chiar și cu mâna. Și asta pentru că, în drumul meu zilnic spre unde am de ajuns, traficul din București dă naștere pauzelor ălora lungi de stat la semafor și uitat pe pereți, în stânga și-n dreapta, iar privirea ajunge inevitabil să se întâlnească cu a celor de pe banda de lângă sau de pe contrasens. Și cum probabil sunt mai predispusă să zâmbesc decât cucoanele care care împânzesc troleele din București, sigur se găsește cel puțin un individ care să mă fixeze cu privirea și care să-și omoare plictiseala încercând să mă facă să ridic privirea și, poate, să și zâmbesc, asta în timpul scurt dintre două semafoare și sfidând circulația întotdeauna nedreaptă de pe una din benzi.

Unii se plictisesc așa rău încât iau foarte în serios atrasul atenției și îi vezi cu coada ochiului cum se strâmbă, fac cu mâna sau se folosesc de ce mai au pe bord, într-un joc de “hai să vedem care cedează primul” în care de multe ori pierd și mă trezesc râzând în hohote de una singură de giumbușlucurile lor, spre disprețul cucoanelor acre din jurul meu, care asistă la spectacol și mai comentează din când în când, dezaprobatoare, la jocul “nesimțiților ăstora”. Jocul devine și mai palpitant când, de dragul privirilor aruncate pe geam, șoferii încearcă să se păstreze în dreptul tău, iar claxoanele ălora din spate îi fac să grăbească pasul și să termine flirto-jocul nevinovat cu un pa făcut din mână și-un zâmbet care se traduce cu “ne-om mai întâlni noi și-altă dată”.

Cam așa îmi încep eu diminețile, cu zâmbete, fie ele și reținute, fiindcă respectivul trebuie să fie tare carismatic să reușească să mă facă să zâmbesc „pe față” sau fără să nu mă uit în lături, dar partea cu-adevărat simpatică e că toți jucătorii de “zâmbește stop!” pe care i-am întâlnit până acum o fac doar de dragul jocului, nu-s cocalari nesimțiți sau agățători ad-hoc. Asta dacă nu cumva i-oi fi intimidat eu pe toți cu gropița din obraz (care apare doar când zâmbesc) și de-aia n-au început să fluture cu numere de telefon pe geam (cum am văzut io în filme că se procedează: P)

Zâmbete pe furiș vă doresc și vouă și vă rog să mă ajutați să mă reapuc de aberat cum o făceam, e mult mai bine în scris, nimănui în particular decât la telefon, decât unui prieten care chiar mă ia în serios J Și mult mai terapeutic.

CartoonStock

Noii mei colegi de la Millenium au lansat oracolul Internetics şi fiindcă au trecut ani buni de când n-am mai completat aşa ceva, m-am gândit să-mi dau şi eu cu părerea.

Când vine vorba de oracole, încă-mi aduc aminte cum în clasa a 5 a diriga l-a confiscat pe al meu (în care norocul meu a fost că nu scrisesem încă) şi le-a citit părinţilor la şedinţă cine copiază (pe vremea mea asta era o ruşine. cel puţin în generală) şi cine s-a sărutat până la vârsta aia. A ieşit cu scandal, iar fata de la care l-a confiscat diriga a aflat prea devreme-n viaţă ce-nseamnă să fii nepopulară.

Dar să revenim la întrebările Internetics:
1. Cum ar fi lumea fara online? una tristă pentru stalkeri
2. Principala calitate a oamenilor din online este…că, cel puţin în primă fază, nu judecă oamenii după cum arată, ci după cum gândesc
3. Principalul defect al oamenilor din online este…că de multe ori au o perspectivă îngustă asupra lumii de dincolo de ecranul monitorului
4. Un lucru pe care l-as schimba la mediul online: spamul şi toate bălăriile care îl umplu.
5. Care e cea mai mare nenorocire care s-ar putea intampla pe net? Alegeri electorale online. Dar nu pentru România. Pentru România ar fi chiar mişto.
6. In 2015 online-ul va fi…mult mai accesibil şi interesant pentru oamenii care acum nu-i dau importanţă.
7. Daca Internetul ar fi al meu pentru o zi…L-aş face porn free. Şi-apoi m-aş distra cât de neinteresant ar deveni.
8. Pagina mea de start e: Google reader.
9. Site-ul meu preferat e…Blogul meu. Scrie acolo o tipă cu pielea foarte fină.
10. Site-urile/blogurile pe care le accesez zilnic (maxim 5): Gmail, Cracked.com, twitter şi alte câteva.
11. Ca sa reusesti in online ar trebui sa citesti…mai mult decât scrii.
12. Indeletnicirea mea preferata pe net este sa…online-uiesc
13. Deviza mea online e: hmm. Da, hmm.
14. Reteaua sociala preferata e…twitter.
15. Jocul meu preferat pe net e…missbimbo, indubitabil.
16. Viralul preferat e…Dramatic Chipmunk
17. Eroul meu online e…necunoscut lumii întregi. Asta pentru că se semnează anonim.
18. Campania mea online preferata e…Conferinta Dove pe Facebook. fiindcă am contribuit semnificativ la ea.
19. Cea mai buna agentie a momentului e…aia care o să câştige la Internetics la categoria Best use of Social Media
20. Antreprenorul momentului e…Andrei Rosca.

De ultima dată de când am scris pe blog mi s-au întâmplat câteva chestii care ar fi meritat povestite (și-aberate) mai în amănunt, doar că nu prea îmi mai stă în fire să povestesc cum era cât pe ce să-mi iau o mare țeapă financiară, cum am rămas blocată-n baia restaurantului la botezul nepoțelului meu sau cât de fascinant e de urmărit ce se-ntâmplă când o blondă bagă râcă între doi oameni pe care de altfel îi duce capul și tu pici la mijlocul intereselor lor.

Așa că o să ignor toate astea (deși fiecare are-n spate o poveste interesantă - și prea serioasă ca s-o adug în discuție – mai puțin partea cu blocatul în baie) și-o să vă spun mai întâi cum a fost la Offline 2.0. : foarte plăcut (mai ales că acolo am aflat și eu că a apărut pe Hotcity interviul cu mine – în care, apropo, vorbesc și despre cea mai fină piele din lume). A, și dacă va pasionează, echipa pr365 a lansat și-un mic cenaclu – Recitiri – unde se vorbește despre poezie, proză și alte mâncăruri de-astea spirituale, servite cu-n pahar de vin bun. (N-o să vă trag de urechi că n-ați venit, fiindcă cel mai probabil o să mai fie ocazii.)

Așa. Ce vroiam de fapt să spun e că-n ultima vreme antenuțele mele invizibile cu care captez mici ghinioane, aiurisme și energie negativă primesc semnale amplificate. Habar n-am de unde, dar probabil c-am făcut eu ceva pentru care karma simte nevoia să-mi ia mințileși să le plimbe aiurea, între timp făcându-mă s-alunec pe gresie și să-mi rup unghii din carne (pe bune, am pățit-o), să vorbesc sincer minute-n șir la interviuri despre defectele mele cele mai mari (altele în afară că-s prea ambițioasă) sau să mă epilez cu tot cu piele (asta chiar doare). Rătăcitul prin București și ajunsul la mama naibii nu se pune, fiindcă asta o pățesc de când mă știu. Partea cea mai proastă când ai parte de perioade de-astea de maximă aiuritoșenie e să cunoști oameni noi, care au auzit numai chestii bune despre tine și cărora cel mai probabil le dai senzația că tocmai ai picat de pe planeta zăpăciților și suferi de amenzie față de tot ce implică ideea de concentrare. Drăgălășenia și simpăticia unui aiurit, plus amuzamentul altora față de tot ce face sau pățește sunt cam singurele lucruri care ar putea să salveze un aiurit de la o părere complet negativă și nu-s prea sigură că nu le-am pierdut și pe-astea când m-am vărsat zilele trecute pe gresie.

Sunt curioasă dacă la alți aiuriți adierea de mici ghinioane vine-n tornadă ca la mine.

N-am mai scris de ceva vreme, dar mă întorc pe blog ca să anunț niște chestii foarte mișto în care-s implicată:

· Internship 2.0 – motivul pentru care găsiți pe PR365.ro articole semnate de mine despre PR online, social media și alte chestii de-astea - legate de comunicare și new media - de care-s pasioanată

· Olimpiada 2.0 – un concurs pe care-l organizăm noi ăștia de la Pr365.ro, la care poate participa oricine are blog sau cont de Twitter și care iubește KFC-ul și crispy strips-urile înmuiate în sos de usturoi (premiile sunt vouchere la KFC). Așa că dacă vă tentează, aruncați un ochi peste

și, și….

· Offline 2.0! un eveniment de socializare, cu pizza, bere și suc, organizat de stagiul 2 al internshipului, (adică de mine și încă 8 oameni), pentru a cunoaște în realitate oamenii ăia mișto de pe net cu care interacționăm des, dar pe care n-am apucat încă să stăm de vorbă față-n față.

Și nu mă refer la vedetele online-ului și ăștia din topuri pe care-i știe toată lumea, ci la oamenii gen Krossfire, Kidhu, Leah, Ambasadoarea și mulți alții cu care mie de exemplu mi-ar face mare, mare plăcere să stau de vorbă la un suc și-o felie de pizza.

Așa că-n dublă calitate de organizator(!) și om care vrea să vă cunoască pe voi ăștia care-mi citiți aberațiile (și pe care vă urmăresc din umbră pe bloguri, twitter, facebook, forumuri etc), vă invit să vă înscrieți la Offline20 (aici). Și neapărat să menționați acolo cel puțin pe încă cineva din online pe care ați vrea să-l cunoașteți irl.

Cât despre mine...În ultima vreme m-am specializat prea rău în baby talk (am un nepoțel a-do-ra-biiiil! și fascinant - știați că bebeii nu plâng cu lacrimi până la două luni? Eu nu) ca să mai aberez pe blog, dar promit să-mi revin. Dar până una alta să veniți la evenimentul pe care-l organizez, ne-am înțeles?

CartoonStock